Nu stiu de ce titlul se numeste asa. Nu cred ca are vreo legatura. De fapt ce scriu aici n-o sa semene si n-o sa lege de nimic de pana acum. Sau poate de ceva, ancestral.. Postul asta n-o sa fie scris de mine, desi sunt mainile mele cele care tasteaza, creierul meu cel care dicteaza. Cu toate astea nu sunt eu. Nu stiu nici daca sunt vechea eu, sau neo-eu.E un oarecare eu al meu. Nu-mi pasa daca va ametesc, daca nu intelegi nimic, eu scriu. De fapt v-am mai zis ca nu eu scriu.

Am o senzatie de stiu-nu stiu, vreau-nu vreau. Nu stiu ce vreau sa stiu sau sa nu stiu. Cert e ca nu vreau nimic. (Habibi nu te gandi la ziua de azi, treaba aia cu fetele, n-are nici ce-a mai mica legatura) Ce stiu e ca am obosit, dar un fel de oboseala launtrica, a eului. Am obosit sa fiu eu? Mi-e frica sa nu par prefacuta cand spun asta. Cert e ca mi-e pofta sa stau saptamani intregi in pat. La orizontala. Da, asta vreau. Sa nu ma uit la televizor, sa nu dorm, ci doar sa stau. Imi doresc sa fiu statica. Sa ma uit in gol, sa-mi fuga mintea, sa aud o ploaie, sa miroasa frumos. Imi doresc sa fiu singura? E relativa treaba cu singuratatea asta, singura sunt si cand ma duc la toaleta, singura sunt la parinti, singura am fost si singura o sa fiu. E doar o chestie de moment. Va reamintesc ca nu sunt eu cea care scrie. Probabil am dubla personalitate. Revenind la singuratatea asta, n-am fost niciodata singura. Sunt inconjurata permanent de vise, ganduri, oameni, idei, frumos, urat, bun si rau si lista poate continua.

Raportandu-ma la trecut, ma simt tacuta. Trecut tacut, trecuta si tacuta. Nu, trecutul n-a fost tacut. Imi place jocul asta de cuvinte. Raportandu-ma la prezent, trecutul a fost..zbuciumat. A fost..ca un copil suferind de hiperactivitate, care acum s-a oprit brusc. S-a oprit si a intrat intr-un moment de senilitate in care se uita pierdut spre cer,dupa particule invizibile plutind prin are si care fredoneaza un cantec neinteles leganandu-se usor de pe un picior pe altul. Toata imaginea asta vazuta cu incetinitorul, din cand in cand, apasand gresit pe butonul de repede-inainte.

Deci trecutul n-a fost tacut, eu am fost tacuta. N-am vorbit. Am tacut. Apoi brusc, am invatat sa vorbesc. Si vorba mea a fost inteleasa. Desi vorbesc acum mai mult ca oricand, sunt tacuta. Dar nu in privinta exprimarii punctului meu de vedere. NU. Acolo bat campii cu gratie. La fel ca si acum. Simt ca ceva urla in mine, si as putea sa urlu si fizic, poate asa n-as mai fi tacuta. M-am gandit sa scriu, sau sa spun pur si simplu ceea ce vreau sa urlu, dar nu merge. Nici macar nu stiu ce vreau sa urlu, iar apoi, treaba asta pur si simplu nu merge decat..racnita, urlata, tipata din toti rarunchii mei. DA! Sa Simt ca imi pocnesc venele pe fata si toata fata mi se inroseste iar gatul mi se usuca iar apoi imi dau lacrimile. Si din momentul in care racnesc cu toata puterea mea, sa izbucnesc in plans. Asta da senzatie! Iar eu, urland si plangand, sa ma aplec si sa strang pamantul in pumni.

Imi place sa ma cred puternica, dar in acelasi timp sa fiu constienta de slabiciunile mele. Adica sa nu ma ascund in spatele unui paravan pe care scrie “FIER-BETON”, iar inauntru sa fie vata de zahar. Asa o sa-mi invat si copilul. Sa fie puternic, sa nu se lase daramat, sa nu fie dezamagit. Voi fi o mama perfecta. Asa imi place sa cred. Voi fi cea mai frumoasa mama, si mai iubita si perfecta! Si nu voi naste niciodata. Nu vreau un copil, dar voi fi, o mama adevarata. Voi fi cea mai dulce sotie, care va iubi si nu va fi egoista, dar va hrani egoismul sotului. Nu voi si un robot. Voi fi femeia care va fi respectata pentru ce este si nu pentru ceea ce face. Si nu ma voi casatori niciodata. Voi fi desteapta si frumoasa, si apoi voi muri. O sa mor devreme. Asa e mai bine, devreme. Te trezesti devrme, ti-e somn, dar ai mai mult timp pentru ce ai de facut. Nu m-am nascut devreme, dar nici tarziu, m-am nascut dupamiaza, deci jumatate de zi am pierdut-o din viata, asa incat voi muri mai devreme. Asa trebuie! Mor devreme, ca sa nu pierd jumatate de zi din moarte. O sa incetez din a mai trai si voi incepe sa mor. Apoi dupa ce imi voi muri moartea, voi incepe sa imi mor viata.

Si toate astea ar trebui sa se raporteze la ceva. Si daca eul meu nu va mai fi, si nici al tau, atunci la cine? Viata si timpul si spatiul si totul se raporteaza la viata? LA timp? Si la spatiu? Care sunt reperele noastre, sau ale vietii?

Sa iau un exemplu. Un autobuz face acelasi traseu in fiecare zi. IN fiecare zi trece pe langa un semafor. Deci putem anticipa trecerea autobuzului pe langa semafor. Stim ce va fi in viitor: autobuzul va trece pe langa semafor. Exclud situatiile exceptie cand se asfalteaza strada si traseul autobuzului este deviat, si deci nu va mai trece pe langa semafor. Stim viitorul, autobuzul va trece pe langa semafor, stim prezentul momentului cand autobuzul trece pe langa semafor, si stim si trecutul, raportandu-ne la momentul in care autobuzul trece pe langa semafor, deci autobuzul a trecut pe langa semafor.

In toate acestea, sa folosim acum infinitivul, autobuzul a trece pe langa semafor. Punctul nostru de reper este semaforul, autobuzul isi efectueaza traseul zilnic. Intre toate aceste va trece, trece si a trecut, care este legatura? Autobuzul sau semaforul? La ce se raporteaza trecutul,prezentul si viitorul? La moment? La trecut? La amintire? Vom fi amandoi in autobuz sau vom fi la semafor?

Evitand in a ma face extraodrinar de plictisitoare, inchei aici,

A voastra nu-eu, intortocheata si de neinteles.

Violeta era casnica de vreo 6 ani de cand ii nascuse pe gemeni.Avusese o nastere periculoasa,era chiar sa moara din cauza sarcinii atat de dificile.Doctorul fusese pus in situatia in care trebuia sa salveze ori mama ori copii.A facut un miracol si i-a tinut in viata pe toti 3.Acum Violeta avea 2 baieti sanatosi si frumosi,erau in clasa I si erau extrem de fericiti si de incantati de noii lor colegi.

Sandu,sotul Violetei lucra pe un santier ca muncitor.Cand era mic visa sa devina arhitect insa soarta nu l-a ajutat atat de mult pe cat spera,pentru ca parintii n-au mai avut bani sa-l tina la scoala.In liceu a reusit sa se angajeze ca ucenic,ajutand la zugraveli.Asa a ajuns muncitor pe santierul unde se construia noul Mall.

Pleca de dimineata de la 5 si ajungea abia seara,mort de foame.Pe copii nu-i vedea prea des,nu reusea sa petreaca atat de mult timp cat si-ar fi dorit,sa faca un fotbal mic cu ei pe terenul din spatele blocului,sau sa-i invete sa mearga pe bicicleta.Munca il obosea mult prea mult.Trebuia sa aduca bani in casa,venea iarna,trebuiau haine groase pentru copii,factura la intretinere se marea din cauza caloriferelor,in fiecare an veneau vremuri mai grele.

Sambata era ziua in care Sandu reusea sa arate un zambet in coltul gurii.Se gandea ca o sa ajunga acasa dupa o saptamana de truda,o sa stea cu familia la masa,se va juca putin cu baietii,iar duminica o va petrece cu copii lui.

Violeta i-a facut o cafea tare fara zahar,asa cum obisnuia sa bea de 19 ani de cand incepuse safumeze si sa bea cafea.S-a barbierit s-a barbierit repede ,s-a imbracat si a ieist pe usa in graba,de data asta uitand sa-i spuna: ” Te iubesc Vili” asa cum ii spunea in fiecare dimineata cand pleca la munca.

In ziua aia Violeta i-a dus pe pusti la scoala,a dat mancarea de cartofi care se stricase in frigider (caci si Sandu si baietii se saturasera de atata mancare de cartofi) cainelui din fata blocului,apoi s-a apucat sa isi coasa o fusta modificata dintr-o rochie mai veche.La ora 13:00 si-a luat copii la de la scoala,le-a dat sa manance si apoi i-a pus sa doarma putin,caci ea mai avea putina treaba prin casa.A fauct o ciulama din niste inimi si pipote de pui si l-a asteptat pe barbat sa vina acasa.

Se facuse deja ora 18 si el nu aparuse.Probabil avea probleme pe santier.A pus cratita cu mancare in cuptor sa ramana calda si s-a asezat la televizor cu baietii in asteptarea lui Sandu.A atipit ceva timp,s-a trezit brusc auzind soneria telefonului.S-a uitat inspre ceas,era ora 23:00,baietii dormeau si ei.Sandu tot nu ajunsese.S-a dus spre telefon si a raspuns cu o voce foarte confuza.

A fost nevoie doar de cateva vorba ca Violeta sa incremeneasca.Vocea de la celelalt capat al trelefonului ii spunea sa Sandu nu mai e.S-a intamplat un accident,o macara de aproape 35 de tone se prabusise peste e,sincere regrete ii erau adresate din partea colegilor lui Sandu.A scapat telefonul din mana,a cazut cu fata in palme si a urlat cat au tinut-o plamanii,dar cu mana la gura sa nu trezeasca baietii.

A 2a zi dimineata n-a avut puterea necesara sa le spuna copiilor,ca tatal lor nu va mai putea sa joace fotbal cu ei vreodata,sau sa-i invete sa mearga pe bicicleta.Le-a spus ca taticul lor a plecat sa munceasca in alta tara,si nu a avut timp sa isi ia la revedere,caci a trebuit sa plece de urgenta.Ca sa nu-i supere pe baieti si sa-i faca sa inteleaga le-a spus ca tati o sa munceasca la casa unui mare pilot de curse.Amandoi baietii erau pasionati de masinute si le placea sa se uite la cursele de raliuri.

Violeta a plans 3 zile,pana la inmormantare,cat sa se convinga pe ea,ca e trista si ca sufera dupa moartea barbatului ei. Cand l-au bagat in pamant,avea cosciugul inchis.Macaraua il strivise atat de rau,incat cu greu ii se puteau recunoaste trasaturile fetei.Violeta a privit dupa o basma neagra de departe.A plecat imediat dupa ce i-au fost turnate placile de beton peste groapa.

Primul lucru pe care l-a facut dupa inmormantare a fost sa le aranjeze baietilor pensia de urmas,sa primeasca bursa la scoala din cauza ca erau orfani de un parinte,iar banii de pe asigurarea de viata in caz de deces a lui Sandu au fost bineveniti,a reusit in sfarsit sa-si cumpere un frigider nou in care oricum nu avea ce mancare sa bage.