d`ale mele

Ziceam mai devreme ca am o obsesie, de fapt am mai multe, si cum orice problema are o sursa, incerc sa gasesc si explicatie.

Pe motiv ca nu putem controla tot, mai ales viitorul si din frica de necunoscut, prin clasa a 8a am capatat niste obsesii. Pe vremea aia ma gandeam ca ceva teribil se va intampla cu mine si nu voi ajunge la liceu. Ori era frica de capacitate, ori de posibila schimbare de mediu ( puteam sa raman in aceeasi scoala, sau sa ajung in alt liceu), cert e ca ma gandeam eu ca sigur nu ajung la liceu, o sa mor, o sa pic, vine sfarsitul lumii, ceva teribil in orice caz, si eu voi ramane pe afara. Am ajuns la liceu, nu era deloc asa cum imi imaginam, plansesem mult si degeaba la ultimul clopotel, ma gandeam ca ma despart de colegi pe care ii stiam de opt ani, poate si mai  mult in cazul celora pe care ii stiam din gradinita.

Pe parcusul anilor de liceu, cei doi pe care am apucat sa-i fac in Romania, s-a intamplat ceva care intr-o masura mi-a confirmat teoria pe care o aveam in clasa a opta. A trebuit sa plec si n-am terminat liceul in Romania. Si acolo, o noua obsesie. Am sperat, timp de multe luni, pana in ziua plecarii cand am inchis pentru ultima data usa de la casa care nu mai era a noastra si am spus ” La revedere casuta”, ca ceva se va intampla si nu voi pleca. Imi spuneam, si nu numai mie, ca poate totusi nu plec, poate se intampla ceva, niciodata nu stii. N-a fost asa.

Si-am ajuns in Grecia, si era cazul sa-mi continui scoala, dar pentru ca imi lipsea diploma de zece clase, n-am putut sa ma inscriu din primul an, asa ca am stat pe bara. Si in timpul asta ma gandeam ca n-o sa ajung niciodata la scoala, ca ceva se va intampla, o sa intampin probleme, n-o sa fiu acceptata, etc. Atunci am intrat intr-o depresie urata, in toata regula, cu cosmaruri despre scoala, cu crize de panica si plans. Ziceam ca daca o sa rada toata lumea de mine ca sunt romanca, daca o sa spun vreo prostie si o sa ma fac de ras, daca n-o sa ma descurc sa vorbesc greceste, pentru ca aveam totusi abia un an in Grecia, multe si degeaba.

Am intrat la scoala si din nou, am iesit mincinoasa. In sensul ca nu era deloc asa cum imi imaginam. Bine, au existat momente in care greseam genul unul substantiv si spuneam “stata” in loc de “statul” si mai radeau colegii si ma corectau, dar nu puteam sa le stiu chiar pe toate, si cu toate astea, sa ma laud putin, am terminat clasa a-11a prima pe scoala.

Urmeaza clasa a-12a, bacul, facultatea, si parca un deja-vu imi inunda creierii. Ceva o sa se intample si n-o sa ajung la facultate, si numai eu stiu cat e de important asta pentru mine, si prevad depresii cu cosmaruri.

Mai am un pitic care imi perforeaza creierul din cand in cand. Am impresia ca o sa mor de o boala autoimuna,, sau de inima, sau de cancer ( asta cu cancerul ma chinuie rau), sau ca sunt bolnava deja, si o sa mor tanara. Cred ca am vazut prea multa “viata bate filmul” . In final probabil o sa-mi provoc simptomene cu creierul meu si tot o sa mor. Fiecare cu ale lui.

Trebuie sa ajung in tara, dupa cum am spus intr-un post anterior. Dar tac. Si asta din cauza obsesiilor mele. Pana nu ies din casa cu bagajul in mana, nu mai zic nimic..

Au mai fost unele mici, gen nevoi ale corpului, sa mananc branza multa, nu oricare, o anumita, luata dintr-un loc anumit, iaurturi cu straciatella, masline, orez, nu mai tin minte acum. Probabil cerea corpul anumite proteine ceva ce contineau alimentele astea. A fost pe perioade, mancam constant alimentul respectiv pana ma saturam, apoi nu-mi mai trebuia. Tin minte cu straciatella, pentru ca imi placea mult, nimerisem la Carrefour parca, o oferta 2+1 moca. Si-am luat 10, si pentru ca am luat 10, am primit inca 5. Si ia si mananca straciatella. Sa nu mai vad in viata mea iaurt cu straciatella.

Sunt obsedata de vise si de amprenta care si-o lasa asupra mea chiar daca e frumos sau urat. Mi-amintesc de saracul Habibi ce tragea cand visam ca saruta o colega.

Cand am inceput sa scriu postul asta, ma gandeam, oare sunt pesimista? Sau faptul ca sunt constienta de posibile riscuri, esecuri, ca  nu ma pot gandi la un viitor cu planuri sau sa-mi imaginez ce se va intampla, va face realista? Sunt cu capul, sau sa ma linistesc?