Pentru ca de cateva ori v-am povestit despre visele mele si cum sunt eu cam psihologic varza ( mi-o repet ca sa nu uit si ca sa inteleg cauza depresiilor) am nevoie ca atunci cand ma trezesc dupa vre-un vis, sa fie cineva care sa ma asculte si sa nu ia in ras atunci cand ii spun ca am visat urat. Vreau sa creada si sa inteleaga, ca daca ma ia in ras atunci se duce dracului tot.

Un pas a fost blogul. Aici pot sa spun ce visez fara sa rada de mine. Bine, mai sunt comentariile neplacute, dar le pot inchide, dar nu o fac.

Asa ca l-am gasit pe Corin Braga si “Oniria. Jurnal de vise” care ma ajuta destul de mult. Nu sunt singura.

Si el are dureri de cap dupa ce viseaza si el simte nevoia acuta de a povesti visul si el se sperie.

“Romanele mele sîni o încercare de a pune cap la cap imaginile onirice care m-au obsedat, pentru a alcătui un film continuu. Pe firul lui, ai’ trebui să se poată coborî pe tărîmul lumii celeilalte. Acest jurnal, în schimb, lasă paginile de vise în dezordinea în care au apărut ele; poate că fulgurările izolate au şi ele puterea de a lumina adîncurile. Este posibil să visez un vis continuu, în care realitatea curge din coşmar în feerie, şi invers? Acest jurnal este o mereu reluată încercare de a decola din lumea de zi cu zi înspre lumea de dincolo, de aceea paginile lui sînt scăldate cînd de   lumina   de   cenuşă   a   cotidianului,   cînd   de   culorile   mirifice   ale
noctambuliei.”